Nu am probleme, un ”reportaj” cu lacrimi in ochi
Azi mergem la TCV, un asezamant pentru orfani, asa ca umplem sacosele cu dulciuri, luam taxiul si pe o muzica foarte frumoasa de Bollywood, ce cadreaza perfect cu drumul, ne indreaptam veseli spre asezamant.
Trecem printre munti, peisaje fabuloase, glumim si nu stim de fapt spre ce ne indreaptam…
O locatie imensa, ni se arata, copii alergand, carand mese si covoare, catei dormind lenesi, alti copii jucand bile sau fotbal, toti de varste diferite, liberi si veseli, se invart aparent haotic pe langa si printre noi.
Din ceea ce inteleg, sunt mai multe camine, organizate probabil pe categorii de varste, exista scoala, loc de joaca, terenuri de fotbal.
Diverse citate inspiratoare imi sar in ochi aproape peste tot, sunt pozitive si cu sau fara intentie, genereaza atitudini aliniate cu semnificatia lor. E fabulos sa iti asumi responsabilitatea de a scoate oameni adevarati din copii abandonati si Dalai Lama, sub al carui patronaj sau binecuvantare se intampla totul in aceasta locatie, are clar aceasta intentie.
Chiar trecand zi de zi pe langa aceste cuvinte inspirante, mai devreme sau mai tarziu, devin credinte asimilate, generand aptitudinile corespunzatoare. Nimic mai simplu decat sa lucrezi simultan cu sute de copii, prin sugestie subliminala! Probabil ca daca si in tara noastra s-ar gandi cineva sa aplice asa ceva in scoli, multe s-ar schimba fara efort mare si cu costuri extrem de reduse.
Cu cat ne apropiem de tinta noastra, cu atat vedem ca hainutele puse la uscat sunt din ce in ce mai mici ca si marime. Pe neasteptate pentru gazdele noastre, venim in sir indian si in fata ochilor nostri se desfasoara imaginea unei curti mititele, cu 2 paturi asezate pe cimentul usor ud, dar pline cu jucarii din plastic si pici care se joaca impreuna cu 2 educatoare intre 45-55 ani.
Cum e si firesc, dupa salutul reciproc, cerem voie sa daruim sacosele cu dulciuri. Observ ca sunt impartite frateste, iar copiii au bun simt si nu cer suplimentar fata de ceea ce li se da. Sunt cu camera in mana, pozez, filmez, in timp ce colegii din grup, impart cu generozitate totul, de la dulciuri la imbratisari, joaca si rasete.
Educatoarele ne privesc atent, dar nu sunt restrictive. Ne observa, vad intentia noastra sincera, afectiva, asa ca mai dispar prin cladirea micuta, de unde curand incepe sa razbata miros de mancare, ce gadila narile noastre.
Lucian ma indeamna sa intru in cladire si sa filmez dormitorul copiilor, asa ca las afara creioane colorate alergand pe hartii albe sau pe foi rupte din cartile de colorat date de ingrijitoare si ma indrept spre cladire. Privesc in treacat cum fiecare fata din grup si-a gasit cate un favorit, dar in acelasi timp, incearca sa daruiasca din afectiunea lor cat mai multora.
Cu camera in mana, am senzatia ca intru in dormitorul piticilor din Alba ca Zapada, doua siruri de patuturi mici, aranjate frumos, cu cate 1 sau 2 jucarii fiecare stau inaintea mea, emanand puritate si curatenie sufleteasca. In capatul dormitorului observ un pat mai mare, pe care doarme educatoarea. Ies incet si pozez baia cu toate obiectele sanitare la nivelul celor 4 sau 5 ani cati au copii, sala lor de invatat si de joaca pentru zilele reci sau ploiase, bucataria saracacioasa, alte citate si informatii despre locul in care ne aflam.
Simt ca mi se strange inima si ies afara. Copiii sunt veseli si fericiti, fara teama de cele doua femei care ii au in grija, semn ca se poarta frumos cu ei mereu, chiar daca uneori ii disciplineaza.
Afara, in curte, sunt vase de aluminiu curate si lasate la uscat, cizmulite din cauciuc, zeci de rufe intinse si ele la uscat, sosetele, camasute, pantaloni. Unele sunt pe sarme, altele insirate pe acoperisul cladirii vecine. Am un moment de soc interior si rostesc cu voce tare, involuntar: noi chiar nu avem probleme! Imi dau lacrimile si ma indepartez de grupul picilor veseli si puri.
Il vad pe Lucian cu spatele, refugiat in cel mai indepartat colt al terasei si imi dau seama ca si el plange. Ma duc si il iau in brate, tinandu-i isonul vreo doua minute.
Ne reintoarcem la copii si singurii care vad lacrimile noastre sunt colegii nostri. Filmez, fotografiez si plang…
O fetita mulatra ii deseneaza Cristinei o floare, Delia, topita dupa un baietel isi face selfie, Laura cea delicata pare ca se integreaza perfect in postura de Alba ca Zapada, Alexandra, ca o mama adevarata, stie cum sa se joace perfect. Vanda este emotionata si imi tine isonul la poze, iar Adi priveste atenta totul, prinde imagini, emotii, lacrimile mele siroind cu camera in mana… Dupa ce imi revin, ma duc langa pici, sa ma bucur de ceea ce fac, absorbiti total in jocul lor, inocenti, puri si totusi atat de diferiti. Imi aduc aminte de pozele gasite la fiecare patut, pe care se afla scrisa si calitatea cea mai de pret a respectivului copilas si incerc sa imi amintesc cate ceva si sa ii identific. Nu reusesc, dar ma bucur sa ii mangai pe cat mai multi si sa le transmit cat mai multa iubire, pentru ca am de invatat de la ei cum sa fac o limonada excelenta, atunci cand viata iti da lamai. 🙂
Namaste
Dana
