Timpul, poate unul dintre subiectele cele mai dezbatute, controversate, neintelese; legam timpul de viata noastra, de fiecare eveniment sau traire, suntem intr-o goana nebuna dupa o himera numita generic ”timp” si, cu cat fugim mai tare cu atat parca nu-l putem avea. Traim totul pe fuga, de la intalnirea cu noi in oglinda dimineata, la cei dragi sau pur si simplu fiecare eveniment comun. Efectul imediat al acestei goane este stresul in care ne scaldam si care ne imbratiseaza cu ”dragoste” nevrand sa ne mai dea drumul, fara a avea timp sa iubim, sa simtim, grabiti mereu catre o tinta.
Am trait si experimentat una dintre cele mai frumoase stari cand am inteles ca oprindu-ma din goana obisnuita, am luat o pauza pentru prezent si totul a capatat o alta conotatie, primind tihna binemeritata a sufletului. Atunci am intalnit cu adevarat pacea si linistea, atunci m-am iubit si pretuit ascultandu-mi corpul, privind cu uimire cum o viata intreaga am trait intr-un trup pe care il stiam doar pe dinafara, iar ceea ce exista in interior era ceva ce imi apartinea generic sau eu ii apartineam, nu mai stiu… Lasand totul sa curga si sa vina spre mine fara sa ma opun, fara sa ma grabesc, am gasit o noua dimensiune a timpului care acum devenea elastic, cooperand cu mine, ajutandu-ma sa primesc mai multa energie, mai multa viata, claritate in minte.
Ma gandesc cu drag la iarna, cand oamenii traiesc o anumita domolire a exuberantei si expansiunii, un soi de hibernare in care totul se aseaza pe un fagas natural al interiorizarii si introspectiei. Nu e intamplator ca primavara ne gaseste de cele mai multe ori nepregatiti pentru explozia de energie a vietii, obositi. Probabil ar fi de dorit sa invatam sa cooperam cu natura si cu noi, scapand astfel de efectele nedorite ale stresului si oboselii. E un exercitiu atat de relaxant sa ne oprim macar in week-end din goana vietii si sa invatam sa ne ascultam cu adevarat, sa fim cu noi insine intr-o colaborare stransa in care exista doar linistea 
